Ce treabă are Iranul cu Ucraina? În afară de faptul că sunt țări în război, nu multe. Un David vs Goliat, deși unul este o teocrație totalitară, iar celălalt un stat cu aspirații democratice.
Supremația militară și finalul istoriei
Ce rămâne însă este o asemănare procesuală, un tip de conflict care nu este definit de cine este mai puternic, ci de modul în care cel mai slab a învățat să lupte. O logică al cărei început poate fi urmărit până la finalul Războiului Rece.
În 1991, generali ai Armatei Populare de Eliberare, într-o China cu un PIB comparabil cu cel al Spaniei, priveau increduli cum bombele americane de înaltă precizie intrau pe coșurile caselor unde soldații armatei irakiene, a patra ca putere militară la acel moment, încercau să se adăpostească. Pe fundalul unei Uniuni Sovietice în curs de dezintegrare, generalii Armatei Roșii realizau că au epuizat economic sistemul într-o cursă a înarmării din care au ieșit cu un decalaj tehnologic de decenii.
În Europa de Est, statele recent ieșite de sub dominația comunistă vedeau în același spectacol militar garanția propriei securități.
În mai puțin de o sută de zile, armata lui Saddam Hussein a fost spulberată. Imaginile de pe „autostrada morții”, cu mii de vehicule și tancuri distruse, au devenit simbolul unei supremații fără precedent. Statele Unite și aliații din NATO dominau războiul convențional într-o manieră nemaiîntâlnită de la succesele inițiale ale armatelor napoleoniene, cu un avans de decenii față de orice potențial competitor.
Se contura astfel o hegemonie care părea să îmbine două dimensiuni: supremația tehnologică militară și universalizarea democrației liberale. Pentru mulți, aceasta confirma teza „sfârșitului istoriei”. În realitate, însă, același moment conținea și premisele contestării care avea să urmeze.
Aceasta este povestea acelor premise. Nu a dominației Occidentale, ci a modului în care ceilalți au învățat să lupte „altfel”.
Citiți continuarea pe PressHub.
Lasă un comentariu