Ce nu înțelege Trump în privința NATO

Robert Gates avertiza fără menajamente în discursul său de adio la părăsirea funcției de secretar al apărării, în iunie 2011, că viitorii președinți americani ar putea să considere că nu mai merită să investească în apărarea Europei, dat fiind ce primesc în schimb. El vorbea de o „alianță pe două niveluri [...] Între cei dispuși și capabili să plătească prețul și să suporte povara angajamentelor alianței, respectiv cei care se bucură de beneficiile apartenenței la NATO [...] dar nu vor să împartă cu ceilalți membri riscurile și costurile”. Gates era orice numai populist nu. Era un ofițer de carieră din serviciile de informații și un membru republican al establishment-ului, astfel că acest avertisment al lui e de o relevanță autentică tocmai pentru că venea din interiorul consensului instituțional, iar nu în opoziție cu el.

În acest sens, furia lui Trump provocată de refuzul europenilor de a-i sprijini campania din Iran, reprezintă răbufnirea gălăgioasă a unei nemulțumiri care se tot acumulează de mai bine de un deceniu [în realitate, primele reproșuri privind cheltuielile militare europene insuficiente îi aparțin administrației Eisenhower, la finalul anilor '50, iar după războiul rece au fost reiterate de fiecare președinte american - n.trad.].

Reclamația e una plauzibilă la prima vedere: SUA suportă cam două treimi din totalul cheltuielilor militare ale NATO, iar până foarte de curând majoritatea europenilor nu atingeau nici măcar cei 2% din PIB conveniți ca țintă la Consiliul din Țara Galilor din 2014. În 2025 toți cei 32 de membri pretindeau că satisfac această cerință, însă aceasta e o realizare recentă și, în anumite cazuri, doar de natură cosmetică [cheltuieli cu personalul, de exemplu, nu investiții - n.trad.].

Spania, cel mai flagrant codaș, e chiar fățiș sfidătoare. Cifrele seci te invită la concluzia că America este cea care plătește demult pentru securitatea Europei, în vreme ce europenii își cheltuie dividendul păcii [banii publici disponibili prin eludarea cheltuielilor militare - n.trad.] pe asistență socială și pensionare timpurie.

Totuși, din multe alte perspective această abordare e eronată, chiar periculos de eronată. NATO n-a fost niciodată vreo schemă ilicită de protecție, cu SUA în rolul furnizorului de servicii exasperat și Europa în cel de client nerecunoscător. Nu așa a funcționat alianța, și nici SUA nu au construit-o și întreținut-o pentru a funcționa așa.

Încă de la apariția ei NATO e un instrument al marii strategii americane. Scopul ei principal în cursul războiului rece era îngrădirea Uniunii Sovietice. Dar scopul ei secundar, mai puțin discutat, deși poate mai relevant pentru ordinea internațională pe termen lung, a fost pacificarea geopoliticii europene. America nu s-a limitat doar la simpla apărare a Europei de Vest. Ea s-a ocupat și cu suprimarea competiției de securitate care tocmai provocase două războaie catastrofale în decurs de numai 30 de ani. Extinzându-și umbrela nucleară asupra Europei și detașându-și trupe pe tot continentul, Washingtonul a făcut inutilă (și, în timp, de neimaginat) rivalitatea franco-germană și deprinderea statelor mai mici de a-și căuta protecția în interiorul unor alianțe rivale și a inhibat totodată dezvoltarea în Europa a acelui gen de forță strategică autonomă care i-ar fi putut contesta într-o bună zi primatul Americii.

Nu era vorba de altruismul Americii, ci de acel interes propriu structural care apare atunci când concepi regulile unui sistem pentru a-ți reflecta propriile interese strategice. Protecția strategică a Americii asupra Europei i-a adus dintr-un foc o serie de avantaje. A eliminat perspectiva afirmării unui bloc rival pe continent. I-a conferit Americii o influență formidabilă, chiar dacă adesea invizibilă, asupra politicilor europene, de la comerț până la integrare monetară și gestionarea expansiunii spre est după războiul rece. Și a creat condițiile necesare pentru o economie integrată transatlantică bazată pe piața liberă, circulația liberă a capitalului și norme legislative convergente, în termeni mai generali.

UE însăși, în ciuda imaginii ei de sine de proiect continental suveran, poate fi înțeleasă mai corect ca o creație facilitată de SUA: fiindcă a fost încurajată, influențată și fundamentată de acea stabilitatea militară pe care numai prezența armată americană o putea garanta; pe lângă faptul că a fost concepută nu în mică măsură și pentru a substitui talmeș-balmeșul de legislație și bariere comerciale care de multă vremea îi obstrucționau Americii accesul la piețele europene.

În ce-i privește, europenii au fost bucuroși să accepte aranjamentul, renunțând la autonomia strategică în schimbul prosperității și libertății politice interne. Bugetele militare mici pot fi justificate, mai ales în acele zile euforice ale uni-polarității americane și „sfârșitului istoriei” pe plan global, după încheierea războiului rece.

Lucrul pe care Gates îl identifica în 2011 și pe care Trump îl afirmă acum explicit e acela că consensul intern american pe care se baza acest aranjament e în curs de fragmentare. Întrebarea care se pune e dacă această fractură reflectă o reevaluare rațională a costurilor și beneficiilor ori doar o înțelegere fundamental eronată a scopului alianței. Retorica lui Trump ar indica a doua variantă. Atunci când el califică NATO drept un „tigru de hârtie” și le cere aliaților sprijin în războiul cu Iranul, deși nu i-a consultat în prealabil în privința lui, el tratează alianța ca și cum scopul ei ar fi să furnizeze trupe auxiliare pentru aventurile militare ale SUA. Dar nu aceasta a fost vreodată înțelegerea. Valoarea NATO din perspectiva SUA nu rezidă într-o potențială contribuție europeană la expedițiile lor din Orientul Mijlociu, ci în pacificarea structurală a unui continent ale cărui rivalități interne au târât în două rânduri America într-un război mondial.

Varianta mai serioasă a pledoariei pentru reformă, avansată la Washington de adepții strategiei „offshore balancing” [diminuarea cheltuielilor militare printr-o mai mare implicare a aliaților în teatrele regionale - n.trad.] și de pragmaticii îngrijorați prioritar de Asia, afirmă că atenția strategică a SUA trebuie să se concentreze acum pe China și, în consecință, e nevoie ca europenii să-și asume răspunderea principală pentru propria lor vecinătate. Propunerea în sine e rezonabilă, iar letargia strategică europeană este deopotrivă autentică și imposibil de scuzat. Însă și torpilarea NATO ar fi o modalitate de abordare a acestei tranziții de o prostie spectaculoasă.

Dacă NATO ar fi transformată cu adevărat într-o cochilie goală ori abandonată cu totul, consecințele nu s-ar limita doar la bugete militare mai mari în Europa și eventual o agresivitate chiar mai mare a Rusiei, ci ar include și reapariția geopoliticii europene competitive, erodarea influenței americane asupra economiei și legislației europene, precum și dezintegrarea lentă a pieței transatlantice care-i susține de decenii puterea comercială Americii.

O analiză costuri-beneficii a NATO chiar trebuia făcută demult, iar puterile europene sunt de prea multă vreme culcate pe-o ureche în privința apărării, însă și senatorul Tim Kaine are dreptate să afirme că retragerea SUA din NATO ar echivala cu un „auto-sabotaj național”. În orice caz, el chiar înțelege problema. N-ar fi vorba doar de subminarea securității SUA. Ar lichida unul dintre cele mai eficiente instrumente ale marii strategii americane și odată cu el orice putere construită pe baza lui, și ar face acest lucru din cauza unei nemulțumiri contabile care confundă prețul hegemoniei cu costul filantropiei.

Articol de Doug Stokes, decanul Facultății de Relații Internaționale, Modul University Vienna, publicat în The Spectator.

sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA