Donald Trump le-a transmis iranienilor că au „o șansă unică”: pe fondul bombardamentelor americane și israeliene asupra unor ținte din Iran, inclusiv a complexului liderului suprem, președintele SUA a cerut populației să „preia guvernarea”.
Miza Casei Albe este că, după ani de nemulțumire acumulată față de Republica Islamică și după un val de proteste reprimate sângeros, iranienii vor relua demonstrațiile și vor împinge un regim slăbit spre colaps. În ultimele luni, protestele au fost, potrivit relatărilor, întâmpinate cu violență extremă, iar acum infrastructura de securitate a statului este atacată direct din aer, în timp ce liderul suprem și mai mulți oficiali de vârf au fost uciși, scrie Daniel Block într-o analiză pentru „Politico” (Belgia).
Totuși, experții citați în analiză privesc scenariul cu prudență: campaniile aeriene au un istoric prost când vine vorba de a declanșa revolte victorioase. De regulă, bombardamentele pot produce efectul invers – o „strângere a rândurilor” în jurul drapelului – chiar și în societăți profund ostile propriilor conducători. În plus, un stat autoritar nu are nevoie de întreaga sa arhitectură pentru a reprima: îi ajunge un nucleu operativ capabil să intimideze, să aresteze și să tragă, iar Iranul are astfel de mecanisme, exersate și pregătite pentru un scenariu de atac extern.
Un alt obstacol este psihologia colectivă într-o țară lovită: oamenii pot fi prea șocați, epuizați sau concentrați pe supraviețuire pentru a umple străzile. Iar chiar dacă sistemul se clatină, opoziția rămâne – după cum notează autorul – fragmentată și lipsită de coordonare, inclusiv în diaspora, unde conflictele interne consumă energia politică.
Analiza din „Politico” amintește și precedente istorice: în Irak, în 1991, apelul Washingtonului la revoltă, urmat de oprirea bombardamentelor, a fost urmat de o ridicare populară care a fost zdrobită brutal de regimul lui Saddam Hussein. Exemplele din Coreea, Vietnam sau Serbia sunt invocate pentru a susține ideea că bombardamentele, singure, rareori creează condițiile prin care populația să-și răstoarne liderii.
Există, desigur, și contraargumentul: uneori puterea aeriană a ajutat la căderea unui dictator – Libia fiind exemplul clasic – dar acolo exista deja o forță rebelă organizată, capabilă să profite de sprijinul extern. În Iran, o asemenea structură coerentă lipsește, deși există adversari ai regimului hotărâți și segmente ale populației care ar putea vedea în intervenție o ultimă ieșire din blocaj.
Ca o concluzie provizorie, chiar dacă regimul „așa cum îl știm” este lovit în plin și se poate transforma fundamental, nu e deloc sigur că transformarea va fi una democratică sau că iranienii de rând vor putea străpâni direcția în care se va îndrepta țara lor. Într-un moment de haos și teamă, lupta pentru supraviețuire riscă să bată, cel puțin temporar, lupta pentru libertate.
Lasă un comentariu