Statele Unite au o vastă experință în privința înlăturării regimurilor dictatoriale și a încercărilor de instituire unor democrații pașnice chiar și atunci când își dau seama ce va urma.
Statelor Unite le-au trebuit doar câteva ore ca să lanseze atacuri asupra Iranului și ca să se trezească într-o atmosferă deja familiară, deși îngrijorătoare: eliminarea rapidă a unui pericol mondial pentru ca mai apoi să se confrunte cu o situație care, potrivit experiențelor din trecut, se va dovedi greu de depășit.
Eliminarea Ayatollahului Ali Khamenei a marcat cea mai recentă decapitare sau înfrângere a unui vajnic adversar al Statelor Unite de peste mări și țări, după îndepărtarea talibanilor din 2001, după înlăturarea lui Saddam Hussein din Irak, survenită doi ani mai târziu, după înlăturarea de la putere a lui Moammar Gaddafi în Libia, din 2011, și după capturarea liderului venezuelan Nicolás Maduro, din urmă cu două luni.
Statele Unite au avut deseori parte de asemenea momente triumfale prin tentativele lor de a umple un vid – mobilizând mii de soldați, cheltuind miliarde de dolari, căutând să susțină democrațiile șubrede sau, ca în cazul Venezuelei, păstrând la putere un guvern decapitat, comentează Greg Miller și Karen DeYoung în Washington Post.
Dar, în general, asemenea eforturi, care au dus la dezamăgiri și care au alimentat niște state marcate în continuare de conflicte, s-au întors împotriva rolului jucat de SUA, lăsând în urmă țări măcinate de conflicte, țări care ar putea fi cu greu considerate drept aliați de încredere ai Statelor Unite.
În privința Iranului, președintele Donald Trump pare să aibă o abordare complet diferită, el dând de înțeles că nu are de gând să apeleze la forțele americane ca să netezească drumul unei țări a cărei soartă a fost marcată de puterea americană începând din anul 1953, când ultimul guvern iranian ales democratic a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat susținută de CIA.
În loc de așa ceva, Trump a căutat să pună cârma în mâna unei populații opresate și divizate, iar, într-un mesaj video postat sâmbătă dimineața, el a declarat: „Când ați terminat, preluați guvernarea. Va fi guvernarea voastră. Probabil, asta va fi șansa voastră după generații întregi”.
Trump mai întâi bombardează, după care se spală pe mâini de orice s-ar mai putea întâmpla în Iran – asta este o înclinație care i-a cam alarmat pe aliații SUA. Oficiali ai sectorului de securitate din Orientul Mijlociu și din Europa se tem că Statele Unite își desfășoară niște forțe care ar depăși frontierele, ar perturba comerțul mondial și ar duce la niște atacuri teroriste de ripostă – neexistând nicio siguranță că islamiștii mai duri nu vor ajunge, în cele din urmă, să rămână la putere.
Unii congresmeni, mai ales democrați, și-au exprimat și ei temeri similare: „E ca și când te-ai duce să spargi toate porțelanurile, după care lași pe alții să lipească cioburile. Se pare că asta e strategia”, a declarat Tim Kaine, un congresman democrat din statul Virginia.
Senatorul Lindsay Graham (republican din Carolina de Sud), un vechi susținător al lui Trump, a estimat că nu este nevoie de niciun plan american. „Nu e treaba mea, și nu e nici treaba președintelui să aleagă sau chiar să sprijine un nou guvern în Iran”, a declarat Graham în emisiunea ‚Meet the Press’, de pe canalul NBC.
”În noul Iran, indiferent dacă este vorba despre un cleric sau despre un reprezentant al democrației, obiectivul nostru este să ne asigurăm că țara nu devine cel mai mare sponsor al terorismului. Pentru noi, ăsta e câștigul”.
Înaintea lansării atacurilor asupra Iranului, CIA a examinat mai multe scenarii în privința unui guvern de după Khamenei, după cum afirmă persoane la curent cu subiectul, care au dorit să își păstreze însă anonimatul pentru a discuta asemenea subiecte delicate din domeniu.
Analiști din cadrul agenției au ajuns la concluzia că Gărzile Revoluționare, forțele armate de elită care răspundeau exclusiv în fața ayatollahului, s-ar afla în cea mai bună poziție pentru a prelua puterea, dar ei au evitat să prezică acest rezultat. Opoziția iraniană, care nu are un lider clar, a fost considerată mai puțin capabilă să-și asume controlul unui guvern care, începând din anul 1979, a fost condus de niște teocrați.
Președintele Barack Obama, care a căutat să evite așa-zisele erori ale predecesorilor săi, a aprobat, în Libia, o campanie aeriană limitată, dar fără trupe la sol, care, în 2011, a înlăturat de la putere regimul lui Gaddafi, care își părăsise reședința, fiind ulterior capturat și ucis de mulțime.
După 15 ani, țara rămâne ruptă în două în continuare, fiecare parte fiind controlată de câte o facțiune rivală, deși, după armistițiul din 2020, vărsările de sânge s-au mai împuținat.
După ce s-a declarat împotriva costisitoarelor războaie ale SUA din străinătate, Trump a prezidat acum două campanii militare, menite să schimbe, în tot atâtea luni, două regimuri – capturarea peste noapte a lui Maduro, la începutul lunii ianuarie, și moartea lui Khamenei și a altor lideri iranieni, sâmbătă, într-o campanie despre care el afirmă acum că ar putea s-o încheie într-o lună.
Eforturile lui Trump de a evita prezența SUA în fiecare dintre cele două țări, ca să nu mai vorbim despre asumarea responsabilității legate de refacere, pare să reflecte hotărârea de a evita costurile imense pe care conflictele anterioare le-au avut pentru Statele Unite, precum și moștenirile politice păguboase lăsate de predecesorii săi.
Sursa: RADOR RADIO ROMÂNIA
Lasă un comentariu