72 de ore sau două săptămâni? Europa adoptă abordări diferite în privința pregătirii în caz de criză

Dronele, încălcările spațiului aerian, furtunile majore și întreruperile de curent le reamintesc din ce în ce mai des europenilor că o criză nu începe neapărat cu un război. Ea poate începe pur și simplu cu o pană de curent, cu magazine închise, cu întreruperea comunicațiilor mobile sau cu imposibilitatea serviciilor de urgență de a ajunge imediat la toată lumea.

Acest lucru ridică aceeași întrebare practică în toată Europa: cât timp ar trebui o gospodărie să poată face față pe cont propriu?

Unele țări au deja un răspuns clar - cel puțin 72 de ore. Alte țări recomandă pregătirea pentru o perioadă de trei până la șapte zile, sau chiar două săptămâni în anumite scenarii. În unele țări, nu există deloc un interval de timp general stabilit pentru pregătire.

Diferențele nu se limitează la numărul de zile. Țările au, de asemenea, concepții diferite despre ce înseamnă de fapt pregătirea: în unele, aceasta înseamnă să ai apă, alimente și medicamente acasă; în altele, include și soluții alternative de încălzire, gătit, electricitate și comunicații, precum și accesul la infrastructura de protecție civilă.

72 de ore - un nou standard european de pregătire?

În ultimii ani, cele trei zile au devenit un fel de simbol al pregătirii civile în Europa. Criteriul de referință de 72 de ore capătă tot mai multă importanță și la nivelul UE.

În martie 2025, Comisia Europeană a prezentat Strategia privind Uniunea de pregătire, care include elaborarea unor orientări menite să asigure că populația poate fi autonomă timp de cel puțin 72 de ore. Aceasta nu creează o cerință obligatorie la nivelul UE pentru gospodării, dar arată că principiul celor trei zile devine parte a unui cadru european mai amplu de pregătire.

Lituania recomandă locuitorilor să fie capabili să se descurce independent timp de cel puțin 72 de ore - să dispună de apă, alimente, medicamente și produse de igienă, să pregătească un plan de urgență familial și să cunoască cel mai apropiat adăpost sau loc sigur. Cantitatea orientativă de apă potabilă este de aproximativ șase litri pe persoană pentru trei zile.

Un principiu similar al celor 72 de ore este utilizat în Letonia, Polonia și Finlanda. Republica Cehă l-a transformat într-un concept național specific de pregătire, cu o platformă specială de informare privind cele 72 de ore și un ghid de pregătire distribuit gospodăriilor. România utilizează, de asemenea, cele 72 de ore ca reper practic de pregătire.

Cu toate acestea, chiar și acest standard aparent obișnuit nu este același peste tot.
Letonia recomandă locuitorilor să se pregătească nu doar pentru trei zile, ci să dispună de alimente, apă și alte produse de bază pentru o perioadă de trei până la șapte zile.

Slovacia merge chiar mai departe în anumite scenarii, deși nu are un interval de timp universal. În cazul evacuării, gospodăriilor li se recomandă să dispună de alimente și apă pentru aproximativ două până la trei zile. În cazul unei întreruperi prelungite a alimentării cu energie electrică, însă, recomandările prevăd pregătiri pentru cel puțin 14 zile.

Așadar, întrebarea nu este pur și simplu dacă o țară respectă principiul celor 72 de ore. Mai important este ce înseamnă, de fapt, acele 72 de ore pentru oameni în practică?
Pentru unii, înseamnă alimente și apă. Pentru alții, o viață întreagă fără electricitate.
Trei zile pot părea o perioadă scurtă în circumstanțe normale. Dar imaginați-vă trei zile fără electricitate, fără magazine funcționale sau mijloace de comunicare, iar lista de pregătire devine brusc mult mai lungă.

În Republica Cehă, locuitorilor li se recomandă să aibă apă, alimente neperisabile, medicamente, trusă de prim ajutor, un radio alimentat cu baterii, o lanternă, bani lichizi, un încărcător portabil, baterii de rezervă, produse de igienă și copii ale documentelor importante. De asemenea, li se recomandă să dispună de o metodă alternativă de gătit, de suficient combustibil pentru vehiculul lor sau de un vehicul electric încărcat. Se recomandă să aveți medicamente esențiale pentru aproximativ o săptămână.

Finlanda adoptă o abordare și mai amplă. Ghidul său de pregătire se concentrează nu doar pe alimente și apă, ci și pe modul în care gospodăriile pot menține căldura în timpul unei întreruperi de curent și cum pot accesa informații în cazul în care rețelele mobile sau internetul nu funcționează.

Aceasta este o distincție importantă: într-un sistem, oamenii sunt pregătiți pentru trei zile fără asistență; în altul, sunt pregătiți pentru câteva zile în care o mare parte din viața cotidiană normală ar putea fi perturbată.

Generatorul - necesitate sau lux?

Întreruperile de curent evidențiază și mai clar diferențele dintre abordările naționale

Deși întreruperea alimentării cu energie electrică reprezintă unul dintre cele mai frecvente scenarii de criză, niciuna dintre țările analizate nu impune, în general, ca fiecare gospodărie să dețină un generator.

Majoritatea recomandărilor pornesc de la măsuri mai simple - o baterie externă încărcată, baterii, o lanternă, un radio și surse alternative de iluminat.

În Lituania, generatoarele nu sunt obligatorii, dar locuitorii sunt încurajați din ce în ce mai mult să ia în considerare surse alternative de energie electrică. Acest lucru este deosebit de relevant pentru gospodăriile în care energia electrică este esențială pentru funcționarea unor echipamente importante. Sistemele de stocare a energiei pe baterii sunt, de asemenea, menționate ca o posibilă soluție.

În România, generatoarele sunt recomandate mai explicit în anumite circumstanțe - în special pentru unele locuințe din mediul rural sau pentru persoanele care depind de echipamente medicale alimentate cu energie electrică.

Slovacia oferă un alt exemplu al modului în care pregătirea poate depinde de scenariu. În loc să se concentreze exclusiv pe generatoare, ghidul său pentru întreruperi prelungite de curent recomandă pregătirea pentru a face față unei situații de cel puțin 14 zile.

Cu alte cuvinte, întrebarea nu este pur și simplu „Am un generator?”. Întrebarea mai importantă este dacă o gospodărie poate face față timp de câteva zile fără acces normal la energie electrică, magazine, comunicații și alte servicii.

Ce se întâmplă dacă oamenii nu aud deloc avertismentul?

Pregătirea nu se rezumă doar la proviziile stocate acasă.

În timpul unei crize, este la fel de important să știi că se întâmplă ceva, să înțelegi ce se petrece și să primești instrucțiuni clare. 

Prin urmare, țările europene se bazează din ce în ce mai mult pe sisteme mobile de avertizare. Lituania folosește alerte mobile de urgență, Letonia folosește Cell Broadcast, Polonia dispune de RCB Alert, România folosește RO-ALERT, iar Bulgaria dispune de BG-ALERT.

Sirene și radioul rămân, de asemenea, importante, mai ales în cazul în care internetul sau rețelele mobile nu funcționează.

Însă un sistem de avertizare nu înseamnă automat că oamenii vor ști ce să facă.

În iulie 2026, sirenele au fost activate în mai multe zone din regiunea Lublin din Polonia, în urma unei încălcări a spațiului aerian, dar locuitorii nu au primit un SMS RCB. Potrivit autorităților, a fost prea puțin timp până la apariția amenințării.

Finlanda s-a confruntat cu o altă problemă în mai 2026, când o alertă falsă privind o dronă a arătat cât de dificil poate fi să se comunice rapid și clar că o amenințare a luat sfârșit.

Așadar, chiar și un sistem de avertizare eficient ridică o altă întrebare: știe locuitorul ce trebuie să facă după ce primește avertismentul?

O trusă de urgență este doar începutul

În toată Europa, locuitorii sunt încurajați din ce în ce mai mult nu doar să-și facă provizii, ci și să decidă dinainte cum ar reacționa familia lor în cazul unei crize.

Unde s-ar întâlni membrii familiei dacă s-ar afla în locuri diferite? Cum ar comunica dacă rețelele de telefonie mobilă nu ar mai funcționa? Unde s-ar refugia? Unde se află cel mai apropiat adăpost? Cum ar putea obține informații fiabile?

Polonia recomandă pregătirea unui plan de urgență familial și a unui rucsac de evacuare, precum și cunoașterea locurilor unde oamenii s-ar putea refugia în cazul unei amenințări.
În România, familiile sunt încurajate să stabilească puncte de întâlnire, rute de evacuare și un plan de comunicare.

Finlanda duce această abordare și mai departe. Pregătirea individuală este considerată parte a unei reziliențe sociale mai ample. Aceasta include canale alternative de informare, infrastructură și o rețea extinsă de adăposturi de apărare civilă – aproximativ 50.000 în toată țara.

Aceasta înseamnă că un „rucsac de urgență” nu este neapărat scopul final al pregătirii. Întrebarea este dacă oamenii știu ce să facă atunci când trebuie să îl folosească efectiv.

Există o altă Europă - unde nu există deloc regula celor 72 de ore

În anumite părți ale Europei, oamenilor nu li se transmite același mesaj simplu: „Fiți pregătiți pentru cel puțin 72 de ore”.

În Bulgaria, recomandările privind pregătirea sunt în mare măsură legate de pericole specifice - cutremure, inundații, incendii, fenomene meteorologice extreme, accidente industriale sau incidente radiologice. Nu există un singur interval de timp național de pregătire sau o listă de verificare cuprinzătoare pentru gospodării, bazată pe un număr definit de zile.

Ungaria urmează un model similar. Recomandările depind în mare măsură de situația de urgență specifică. De exemplu, îndrumările privind pregătirea pentru inundații recomandă să aveți provizii de alimente pentru două-trei zile, dar nu există un interval de timp general național de pregătire.

Aceasta reprezintă o filosofie diferită privind pregătirea. În loc de un răspuns universal, oamenilor li se spune să înțeleagă riscurile din zona lor și să se pregătească în mod specific pentru acestea.

Provocarea constă în faptul că acest lucru poate face mai dificil pentru locuitori să înțeleagă care este, de fapt, nivelul minim de pregătire așteptat de la ei.

Europa caută încă un răspuns comun

Diferențele dintre recomandări reflectă nu numai culturi diferite ale pregătirii, ci și moduri diferite de înțelegere a modului în care ar trebui împărțită responsabilitatea între stat și individ.

La nivelul UE, această chestiune este percepută din ce în ce mai mult ca o responsabilitate comună.

Strategia Uniunii privind pregătirea pentru situații de urgență a Comisiei Europene se bazează pe o abordare care implică „întreaga societate”, ceea ce înseamnă că pregătirea nu este privită exclusiv ca o sarcină a guvernelor și a serviciilor de urgență, ci implică și cetățenii, întreprinderile și alte segmente ale societății. Abordarea se bazează, de asemenea, pe raportul Niinistö din 2024, care descria pregătirea ca fiind atât o responsabilitate națională, cât și una europeană comună.

În același timp, UE privește dincolo de ceea ce pot stoca gospodăriile individuale acasă. În iulie 2025, Comisia Europeană a prezentat o strategie a UE privind constituirea de stocuri, menită să îmbunătățească accesul la bunuri esențiale precum alimente, apă, combustibil și medicamente în cazul unor întreruperi majore ale aprovizionării cu energie, al dezastrelor naturale, al conflictelor și al altor crize.

Strategia include crearea unei rețele de stocuri la nivelul UE, identificarea lacunelor din rezerve, extinderea stocurilor la nivelul UE și consolidarea transportului și a logisticii pentru răspunsul la crize.

Prin urmare, Europa nu dispune de un singur model de pregătire, ci de diferite niveluri de pregătire.

Unele țări elaborează deja standarde naționale clare, care oferă gospodăriilor un cadru simplu de urmat. Altele rămân mai concentrate pe riscuri specifice și instrucțiuni concrete.
Cu toate acestea, direcția generală este similară: protecția civilă este înțeleasă din ce în ce mai mult nu doar ca capacitatea statului de a răspunde la o criză, ci și ca capacitatea gospodăriilor de a rămâne autosuficiente în primele zile critice.

Prin urmare, acest termen de referință de 72 de ore nu trebuie neapărat interpretat ca o previziune conform căreia o criză se va încheia după trei zile. Mai degrabă, acesta poate fi privit ca o perioadă minimă în care se așteaptă ca gospodăriile să se descurce fără asistență imediată, în timp ce guvernele și sistemele mai ample mobilizează un răspuns mai cuprinzător.

Și asta ridică o întrebare esențială: este suficient să le spunem oamenilor să „fie pregătiți”, sau ar trebui guvernele să explice clar ce înseamnă de fapt să fii pregătit – pentru trei zile, o săptămână sau mai mult?