Politica nu începe în sufletul individului, ci în spațiul dintre oameni – acolo unde apariția celuilalt ne obligă la responsabilitate, la dialog, la recunoaștere mutuală. Democrația nu se naște în constituții. Ea se naște în piețe, pe trotuare, în parcări, pe străzile pe care pașii tuturor – rezidenți sau vizitatori – au aceeași legitimitate. A organiza un spațiu public înseamnă, prin urmare, a face o declarație politică. A spune cine este binevenit și cine nu. A defini cine aparține și cine este exclus. A alege între deschidere și închidere. Între ospitalitate și fortăreață. De exemplu, modul în care un sector al Bucureștiului – Sectorul 3, administrat de Robert Negoiță – își gestionează parcările, trotuarele și accesul public nu este o chestiune tehnică. Este o chestiune ontologică: ce fel de comunitate politică vrem să fim?
Proiectul european – dincolo de piața unică, de moneda comună și de acquis-ul comunitar – este, în esența lui, un proiect despre spațiul comun. De la Paris la Berlin, de la Roma la Madrid, capitalele europene au construit, de-a lungul deceniilor, o gramatică a spațiului public fondată pe câteva principii: a) accesibilitatea universală – spațiul public aparține tuturor, nu doar celor care locuiesc acolo; b) transparența normativă – regulile sunt clare, publice, previzibile; c) proporționalitatea– sancțiunile sunt corelate cu gravitatea faptei, iar dreptul la apărare este garantat; d) egalitatea de tratament – niciun individ nu este privilegiat sau penalizat pe baza statutului său de rezident sau de străin; e) ospitalitatea structurală – orașul nu tolerează pur și simplu prezența celuilalt, ci o facilitează. Aceste principii nu sunt simple reglementări urbanistice. Ele sunt expresia unei viziuni antropologice. Omul este o ființă a întâlnirii, iar orașul este scena acestei întâlniri. Jacques Derrida ar spune că ospitalitatea nu este un act de generozitate al gazdei, ci condiția de posibilitate a eticii însăși. Sectorul unui oraș european – în speță Sectorul 3 – care nu primește, nu este doar neglijent – este, în sens profund, ne-etic.
Prin sistemul de parcare al Sectorului 3, spațiul public suferă o mutație de sens. Parcarea vizitatorilor – acel gest elementar prin care un oraș spune „ești binevenit" – nu mai este un drept facilitat, ci un obstacol de parcurs. Absența unor zone dedicate vizitatorilor, combinată cu multiplicarea amenajărilor destinate exclusiv rezidenților, produce ceea ce filosofia politică numește excludere structurală: nu ești interzis explicit, dar ești făcut să simți că nu-ți aparține acest loc. Este vorba despre ceea ce Michel Foucault ar fi recunoscut ca o formă subtilă de „guvernamentalitate: puterea nu se exercită prin interdicție directă, ci prin arhitectura posibilului. Nu ți se spune „nu ai voie", ți se construiește un mediu în care prezența ta devine incomodă, costisitoare, riscantă. Dar poate cea mai gravă disonanță dintre valorile europene și realitatea Sectorului 3 nu ține de parcări, ci de modul în care se aplică sancțiunile. Semnalări între persoane, intervenții rapide, ridicări de vehicule – toate acestea contribuie la crearea unui climat pe care Pierre Bourdieu l-ar numi de „violență simbolică”. O violență care nu lovește corpul, ci sensul de siguranță, de apartenență și de demnitate al individului. Unde sunt garanțiile elementare? Dreptul de a fi audiat înainte de sancțiune? Recursul efectiv? Accesul la informație? Principiile statului de drept nu sunt opțiuni administrative – sunt fundamentul contractului social. Slăbirea lor, chiar și la nivel local, chiar și „doar" în legătură cu parcările, constituie în Sectorul 3 al Capitalei o erodare a democrației la rădăcină. Căci democrația nu moare niciodată prin proclamații solemne. Ea moare prin detalii. Prin bariera care se ridică fără avertisment, prin amenda care vine fără explicație, prin regula locală pe care vizitatorul nu o cunoaște, dar toți sunt pedepsiți că nu o respectă.
Imaginea pe care o dă Sectorul 3 despre calitatea democrației românești este înfricoșătoare. Dacă spațiul public este privatizat de facto – transformat în proprietate implicită a rezidenților – , dacă regulile sunt opace și aplicate arbitrar, dacă vizitatorii sunt tratați ca intruși într-un loc care ar trebui să fie al tuturor, atunci nu mai vorbim despre o problemă urbanistică. Vorbim despre o criză a spațiului democratic. Habermas ar recunoaște în Sectorul 3 un simptom al ceea ce el numea „colonizarea lumii trăite de către sistem”. Momentul în care logica birocratică și cea a puterii locale înlocuiesc logica comunicării libere și a drepturilor egale. Trotuarul nu mai este un loc de trecere – devine un teritoriu contestat. Parcarea nu mai este un serviciu public – devine un instrument de control.
Sectorul 3 întunecă imaginea Bucureștiului pentru cel care vizitează România. O capitală europeană – și Bucureștiul pretinde acest statut – nu poate trata ospitalitatea ca pe o favoare pe care o acordă sau o retrage după bunul plac. Ospitalitatea urbană este o obligație structurală. Ea trebuie înscrisă în planuri urbanistice, în regimul juridic al parcărilor, în semnalizarea străzilor, în atitudinea instituțiilor. „Ospitalitatea urbană", inexistentă în Sectorul 3 – este o cerință politică. Fără ospitalitate, orașul încetează să mai fie „polis” – comunitate politică – și devine „castrum” – fortăreață, garnizoană, spațiu al controlului. Există o frază atribuită lui Winston Churchill: „Noi modelăm clădirile, și apoi clădirile ne modelează pe noi." Ea poate fi extinsă: noi modelăm orașele, și apoi orașele ne modelează democrația. Un Sector 3 care închide, care sancționează fără transparență, care discriminează implicit nu este doar un eșec urbanistic. Este un simptom al unei democrații care nu și-a asumat pe deplin propriile principii. Este dovada că, deși România este stat membru al Uniunii Europene, valorile europene nu au pătruns încă în capilarele vieții cotidiene – acolo unde cetățeanul nu citează tratate, ci caută un loc de parcare.
Vorba primarului Robert Negoiță: „Doamne-ajută!”
Lasă un comentariu