Comisia Europeană a declarat miercuri, 13 mai, că nu are mijloacele necesare pentru a interzice așa-numitele „terapii de conversie” care vizează persoanele LGBT+. Această decizie răspunde petiției lansată în mai 2025 și distribuită larg pe rețelele sociale, solicitând Uniunii Europeane să interzică terapiile de conversie pe întreg continentul – „terapiile de conversie” fiind deja complet interzise în opt țări ale Uniunii Europene: Franța, Belgia, Cipru, Germania, Malta, Portugalia, Spania și Grecia. În acest context, Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene, în fața căreia a fost arborat un steag LGBT+ a afirmat că „terapiile de conversie nu își au locul în Uniunea noastră”, iar comisarul european Hadja Lahbib, responsabil cu egalitatea a spus că „terapia de conversie este o practică rușinoasă, este o practică inacceptabilă, nu este vorba despre îngrijire, este violență deghizată. Nimeni nu ar trebui să experimenteze asta”.
Denumirea „terapii de conversie” desemnează un set de practici care vizează modificarea, eliminarea sau suprimarea orientării sexuale, a identității de gen sau a expresiei de gen a unei persoane. Acestea vizează în principal persoanele LGBT+: homosexuali, bisexuali, transgender, non-binari sau cei percepuți ca atare. Scopul lor este, în general, de a readuce individul la o normă heterosexuală și cisgender, prezentată ca fiind naturală, sănătoasă, morală sau acceptabilă din punct de vedere religios. „Terapiile de conversie” fac parte dintr-o lungă istorie de patologizare a sexualităților minoritare unde homosexualitatea a fost privită prin trei lentile principale: păcat, crimă și boală. În sfera religioasă, a fost condamnată ca o transgresiune morală, ca o abatere de la o presupusă ordine naturală sau divină. În sfera juridică, a fost incriminată în multe țări. În sfera medicală, în special din secolul al XIX-lea încoace, a fost descrisă ca inversiune, degenerare, perversiune sau tulburare mintală. Această triplă condamnare a produs o logică a „corecției”. Dacă homosexualitatea este un păcat, atunci sufletul trebuie convertit. Dacă este o crimă, trebuie pedepsită. Dacă este o boală, trebuie tratată. „Terapiile de conversie” au apărut din convergența acestor trei perspective: morală, juridică și medicală. În unele contexte, s-au folosit tratamente hormonale, instituționalizare sau terapie cu electroșocuri. În alte părți, în special în cercurile religioase conservatoare, convertirea a luat forma rugăciunilor, postului, exorcizărilor, retragerilor spirituale, îngrijirii pastorale sau a grupurilor de sprijin axate pe abstinență și „restaurarea” identității. Ar fi simplist să afirmăm că toate religiile încurajează aceste practici. Multe comunități LGBT+ religioase le condamnă cu fermitate. Dar este dificil de negat conotația religioasă a „terapiilor de conversie”. Vocabularul mântuirii, vindecării, purității, ispitei și războiului spiritual a fost adesea folosit pentru a justifica aceste abordări. Ceea ce este prezentat ca sprijin devine uneori constrângere. Ceea ce se numește libertate de conștiință poate deveni constrângere interioară, mai ales când implică adolescenți, tineri adulți dependenți de familiile lor sau persoane care trăiesc în comunități închise.
Faptul că Uniunea Europeană descrie „terapiile de conversie” drept o practică „rușinoasă” și „inacceptabilă” fără să producă nici o directivă obligatorie, nicio armonizare a dreptului penal, niciun cadru comun, ci doar cuvinte de condamnare morală lipsite de forță juridică, readuce în scena spațiului public conflictul major între libertatea religioasă, autonomia individuală, sănătatea mintală, demnitatea umană și responsabilitatea politică. Se poate oare combate cu adevărat un atac la adresa demnității umane pur și simplu declarând că este o practică rușinoasă? Dacă o practică este „rușinoasă” și „inacceptabilă”, de ce să rămână la nivelul unei simple declarații? Dacă încalcă demnitatea umană, de ce să nu o transformăm într-o chestiune de drept european comun? Această poziție a Uniunii Europene dezvăluie unul dintre paradoxurile majore ale Europei contemporane. Uniunea se prezintă ca un spațiu al valorilor – demnitate, egalitate, drepturi fundamentale și protecția minorităților – dar rămâne o construcție juridică limitată, dependentă de suveranitățile naționale. Uniunea Europeană poate proclama universalul, dar va trebui totdeauna să se confrunte cu particularul.
Reducerea problemei – în cazul „terapiilor de conversie” – doar la așteptarea unei interdicții europene ar fi, însă, o greșeală. O interdicție este o condiție necesară, dar nu suficientă. Căci ceea ce stă la baza persistenței „terapiilor de conversie” este mai puțin un vid juridic decât o prejudecată culturală profund înrădăcinată, ideea că identitatea de gen și orientarea sexuală sunt chestiuni de alegere, voință sau patologie și nu dimensiunea ireductibil de diversă a experienței umane. Combaterea acestor practici necesită, așadar, o dublă transformare. În primul rând, una juridică. Sunt necesare legi clare, sancțiuni eficiente și cooperare polițienească și judiciară transnațională pentru a depista rețelele care oferă aceste „tratamente” online sau în cadrul comunităților închise. În al doilea rând, una culturală și epistemologică. Heteronormativitatea care face ca identitatea „cisgender” și heterosexualitatea să fie norme, orizonturi silențioase ale existenței. Atâta timp cât considerăm că există un „gen normal” și o „orientare implicită”, vor exista „terapii” care să readucă „abaterile” la „conform”. Alegând vocabularul rușinii, Europa a ratat poate o oportunitate istorică de a stabili un drept pozitiv pentru corpul „queer”. Dar a ridicat, de asemenea, fără intenție, o întrebarea în ce măsură este o comunitate politică responsabilă nu doar pentru protejarea membrilor săi, ci și pentru garantarea condițiilor existenței lor fără convertire – adică, fără ca aceștia să fie nevoiți să-și justifice însăși existența?
Etichetându-le drept „rușinoase”, Uniunea Europeană a spus ceea ce trebuia spus despre „terapiile de conversie”. Dar, abținându-se de la interzicerea lor la nivelul Uniunii Europeane, aceasta dezvăluie limitele unei morale fără angajament normativ, ale unei virtuți fără constrângeri. Rușinea, dacă nu este interzisă, rămâne un sentiment trecător. Nu protejează pe nimeni. Doar legea, prin consacrarea inviolabilității identității în însăși țesătura textelor juridice, transformă condamnarea într-un scut. Provocarea nu este doar de a-i pedepsi pe făptași, ci de a afirma că Europa nu are loc pentru cei care ar încerca să-i convertească pe alții la propria auto-umilire. Demnitatea nu poate fi decretată. Ea trebuie apărată, prin lege și prin sfârșitul oricărei pretenții de a vindeca ceea ce nu este și nu a fost niciodată o boală.
Lasă un comentariu