Recenta escaladă verbală dintre Donald Trump și Papa Leon al XIV-lea a mobilizat mulți editorialiști, intelectuali catolici și experți ai Vaticanului care și-au exprimat indignarea, vorbind despre un „afront intolerabil”, o „gravă lipsă de respect” și chiar o „persecuție ascunsă” împotriva Sfântului Scaun. În spatele emoției legitime și a subtilităților diplomatice ale „dialogului” Trump / Leon al XIV-lea se ascunde o întrebare pe care în mod legitim democrațiile ar trebui să și-o pună înainte ca media să dea glas indignării unora și a altora: se bucură Papa, în virtutea funcției sale, de imunitate politică și morală care îl plasează dincolo de orice control legitim atunci când intervine în chestiuni temporale?
De la alegerea lui, Leon al XIV-lea nu a ezitat să ia poziție cu privire la problemele migrației europene, la reglementarea climatică internațională, la critica „populismului” și a „naționalismului egoist”, precum și cu privire la modelul economic american. Discursurile sale și intervențiile sale iau adesea forma unor adevărate rechizitorii politice. Această poziționare politică este cea pe care Donald Trump o contestă direct, fără menajamente, în felul lui. Mai exact, el consideră că Pontiful a depășit linia roșie care separă autoritatea spirituală de activismul ideologic. Pentru președintele american, atunci când Papa critică acțiunile militare americane sau anumite politici ale SUA, el nu mai vorbește ca un pastor universal, ci ca un actor geopolitic angajat.
Natura radicală a răspunsului lui Donald Trump, șef de stat puternic, identificat deschis cu o viziune suveranistă, se înscrie totuși în distincția clasică dintre spiritual și temporal care constituie inima tradiției catolice în teologia politică. Biserica ține sabia spirituală, prinții sabia temporală. Această distincție își propune să evite două capcane deopotrivă periculoase, cezaropapismul și clericalismul politic. Când Papa, însă, acționează ca lider politico-religios, el estompează această distincție. Nu mai este vorba de a enunța principii morale atemporale, ci de a lua o poziție cu privire la alegeri politice contingente și discutabile: cote de imigrație, acorduri de liber schimb, politica energetică, suveranitatea națională etc. Într-un astfel de demers, Papa poate greși în exercitarea puterii sale indirecte asupra afacerilor temporale. Infailibilitatea papală, așa cum este definită de Conciliul Vatican I, este strict limitată la chestiuni de credință și moralitate propuse „ex cathedra”. Nu se extinde la știință, istorie sau politică. Prin urmare, a-l critica pe Papă în aceste chestiuni nu este un sacrilegiu. Este exercițiul legitim al rațiunii practice atunci când te confrunți cu un om care, ieșind din sfera eclezială, devine un interlocutor politic în sfera publică. Tradiția catolică însăși face o distincție clară între respectul cuvenit funcției petrine și libertatea de judecată cu privire la acțiunile concrete ale persoanei care încarnează funcția. A confunda cele două provine dintr-un clericalism pueril, incompatibil cu credința matură.
Dintr-o perspectivă comunicațională, o opinie își afirmă legitimitatea în spațiul public în masura în care suportă să fie contrazisă. A imuniza o autoritate împotriva oricărei critici înseamnă a o condamna la izolare, stagnare intelectuală și morală. A susține că Suveranul Pontif, ori de câte ori vorbește despre război sau despre mediu, nu poate fi contestat fără scandal înseamnă a-i acorda un statut cvasi-divin pe care, de altfel, niciun teolog serios nu îl recunoaște. Înseamnă a transforma autoritatea morală într-o autoritate ideologică coercitivă.
Trăim într-o epocă a „suprapolitizării religiei” și a „depolitizării politicii”. După ce și-au pierdut o mare parte din autoritatea spirituală tradițională, bisericile caută o nouă legitimitate în discursul moral internațional. Papa devine, astfel, un fel de „conștiință morală a umanității”, un rol la fel de măgulitor pe cât de ambiguu. Trump, în brutalitatea sa caracteristică, pune degetul pe această ambiguitate. Refuzând imunitatea morală pe care unii doresc să o acorde pontifului, el reafirmă un adevăr simplu: niciun om, nici măcar Episcopul Romei, nu deține monopolul asupra interpretării Evangheliei în chestiuni politice.
Disputa actuală dintre Trump și Leon al XIV-lea dezvăluie o criză a teologiei politice în era globalizării. Biserica nu se mai confruntă cu monarhii creștine, ci cu democrații pluraliste și puteri suverane care refuză să fie dictate moral de biserică. O situație care deschide două căi. Prima constă în acceptarea rolului de „conștiință morală universală” a papalității, cu riscul de a transforma catolicismul într-o altă ideologie umanitară, pierzându-și treptat specificitatea transcendentă. A doua ar consta în reafirmarea distincției dintre ordine, recunoscând în același timp dreptul și datoria de a contesta public pozițiile politice ale Papei atunci când acestea par eronate sau periculoase. Această a doua cale pare să o favorizeze Donald Trump, intuitiv și direct. Metoda sa este discutabilă. Întrebarea sa însă este legitimă. Dreptul de a-l critica pe Papa nu este un drept la lipsă de respect sau la batjocură ușoară. Este corolarul necesar al distincției clasice dintre autoritatea spirituală, care merită ascultare în ordinea sa proprie și judecățile politice, economice sau geopolitice ale oricărei persoane, care intră în sfera dezbaterii raționale. Când Papa acționează ca lider politico-religios, așa cum face în mod clar Leon al XIV-lea, el intră în arena publică. El nu poate atunci cere imunitatea pe care el însuși nu o acordă niciunui alt lider.
Lasă un comentariu