PRESShubTrieste, un port între lumi. Ulise și întoarcerea acasă

Dedic acest reportaj precum și pe următoarele despre Piran și Izola, amintirii jurnalistei, prietena și colega noastră, Brîndușa Armanca. Îi datorez recunoștință pentru că multă vreme m-a îndemnat să public reportajele într-o carte și așa a apărut „Călătorie în miezul vieții”. Mulțumesc, Brîndușa! Și de acum înainte voi merge pe multe drumuri cu gândul la tine!

Toate porturile lumii arată altfel vara decât în restul anului. Când se revarsă hoardele de turiști din nave mai mari decât oricare dintre clădirile orașului, portul este acoperit pur si simplu de mulțimea fojgăitoare care umple piețele și străduțele ca o caracatiță cu tentacule. Nu-l mai vezi.

Așa că pornim dis de dimineață, înainte de răsăritul soarelui, spre Trieste. Poate pentru că este primul port pe care l-am văzut în viața mea, și în care mă refugiez de câte ori pot. Trieste mi-a rămas în suflet.

Orașul se revarsă de pe Carst spre mare, strălucitor în aerul curat al dimineții de după ploaie. O trupă micuță cântă în colțul pieței din fața Bursei. Copiii aleargă după porumbei, iar triestinii – căci doar ei s-au trezit atât de devreme – încarcă lăzi, mătură străduțele, ridică umbrelele, plimbă câinii și-și rezolvă treburile înainte să se umple orașul prea tare de oameni și de soare.

Pare dominat de arhitectura masivă în stil austriac, cu un teatru roman care marchează centrul orașului, vile albe, dar și străduțe cu clădiri vechi, înghesuite.

Citiți continuarea pe PressHub.